După ce am emigrat în Belgia, am pierdut nu munca, ci vocea

Am trecut prin asta. După ce am emigrat în Belgia, am pierdut nu munca, ci vocea. Am găsit drumul înapoi prin culoare.

Am văzut lumina zilei în Iași

Am văzut lumina zilei în Iași, și practic bunica mea mi-a descoperit talentul de a desena încă de la vârsta de 4 ani.

Priveam fascinată răsăritul soarelui, desenam figuri umane și, practic, priveam lumea cu alți ochi.

Prima mea pictură a fost peretele din dormitorul meu proaspăt vopsit pe care l-am umplut cu animăluțe și figuri în creion. Eram amuzată și nu înțelegeam de ce părinții erau supărați pe mine.

Eram pictoriță în România

Am absolvit Academia Nicolae Grigorescu din București, secția Imprimeuri Textile.

Eram pictoriță în România. Aveam expoziții, aveam galerii care îmi vindeau lucrările. Lucram suprarealism în ulei, cu o simbolistică pe care mi-o construisem în 20 și ceva de ani.

Aveam un drum clar trasat, sau așa credeam.

Apoi am emigrat

Îmi doream un cămin, o familie și un viitor mai bun pentru fiul meu.

Apoi am emigrat. Și de la supraviețuirea din România am intrat într-o altă viață, într-un alt mod de a trăi.

A trebuit să mă schimb eu personal, iar prin schimbarea aceasta intimă, pictura mea s-a schimbat și ea, în paralel.

Flamanda nu este o limbă pe care să o înveți foarte bine în câteva luni. M-am confruntat cu mentalități diferite, uneori m-am simțit discriminată sau pur și simplu neînțeleasă de oamenii din jur.

Am trăit pe pielea mea ce înseamnă să pleci dintr-o țară și să simți că pierzi mult mai mult decât geografia. Îți pierzi vocea. Îți pierzi simțul de apartenență.

Într-o bună zi, te privești în oglindă și nu te mai recunoști.

Aveam pânze albe în casă și nu aveam ce să pictez

Mi-am pierdut vocea. Nu mai știam ce să pictez. Sufletul îmi sângera.

Aveam pânze albe în casă și nu aveam ce să pictez. Mai bine zis, nu mai aveam de unde.

Învățarea unei limbi străine cu grad de dificultate, probleme personale, am fost la un pas de moarte, au fost obstacole, blocaje emoționale pentru mine.

Au existat momente în care am vrut să renunț la tot și să mă întorc în țara mea.

Într-o duminică am luat o pânză mică

Într-o duminică am luat o pânză mică și am pus pe ea albastru, ciclamen și auriu. Fără subiect. Fără să mă judec. Doar culoare împinsă cu palma.

Și am plâns aproape o oră. Pentru prima dată după aproape un an, am simțit ceva real.

După ce am plâns o bucată de vreme, am hotărât că este timpul să mă ridic de jos. Deși nu eram doborâtă, mă simțeam singură, epuizată. Așa am început să caut.

M-am întors la școală, dar nu pentru pictură

M-am întors la școală, dar nu pentru pictură. Pentru Științele Familiei la Bruxelles, pentru hipnoterapie, pentru NLP.

Când am început cursurile la facultate se întrebau toți profesorii mei dacă decalajul de limbă mă va determina să renunț! În anul trei de facultate erau uimiți de perseverența și evoluția mea pozitivă.

Am răbdat și plâns la început, dar după un an, doi am înțeles că mă acceptau și mă simțeam ca și într-o mare familie!

Pentru că simțeam că arta intuitivă unește corpul, mintea și sufletul într-un fel pe care psihologia singură nu îl atinge. Așa a apărut Metoda A.V.D.I.A.

Între două lumi

Dar știu că, în suflet, voi rămâne mereu o româncă, deși de multe ori rezonez și cu societatea flamandă.

Fiecare artist român stabilit în Belgia este dual și trăiește între două lumi diferite.

Apoi arta și fiul meu au fost ancora mea, puterea de a merge mai departe.

Când o femeie pleacă din țară, nu pierde doar geografia. Își pierde uneori vocea.

De ce fac asta

Am trecut eu însămi prin asta când am emigrat în Belgia, iar pictura abstractă a fost răspunsul meu. Acum o aduc și altor femei, ca să nu mai facă drumul singure.

Nu vreau ca vreo altă femeie să piardă un an până acolo.